Cine a fost noroc în timpurile vechi?

Cuvântul „noroc” e de origine slavă „naroku”, care înseamnă „bunăstare”. În limbajul obișnuit, prin acest cuvânt înțelegem o întâmplare fericită, un eveniment neprevăzut și aducător de bine, succes în întreprinderi, etc.

Unii filozofi l-au definit „efectul unei cauze necunoscute”, iar poetul Lucrețius îl socotește „o putere necunoscută”. Romanii aveau o zeiță „Fortuna”, reprezentată printr-o femeie, care sta cu un picior pe o roată ce se învârtea mereu și cu altul în aer. Era legată la ochi si se credea că această idoliță împarte muritorilor binele și răul, fără alegere și fără judecată. Socotită ca o putere capricioasă, căci nu oricine are noroc și oricând, această superstiție, larg răspândită în masa poporului, a ajuns un fel de ideal al vieții pământești, care-și găsește expresia în vorbele poetului: „decât multă minte, cred că e mai bine, să ai totdeauna un dram de noroc”.

Cât de mult crede românul în realitatea și eficacitatea norocului, arată mulțimea expresiilor: „hai noroc” „noroc și sănătate” „noroc și bani”, „norocire peste fire” „să ai noroc”, „mânca-te-ar norocul”, „de noroc să nu mai scapi” , „fiecare cu norocul său”, etc. Cuvintele: „Noroc să dea Dumnezeu”, arată aspectul creștin al superstiției, că: nu o putere oarbă trimite norocul asupra oamenilor, ci însuși Dumnezeu.

Ar fi o greșeală să credem că numai poporul de jos, oamenii inculți, nădăjduiesc în noroc. Ghicitori sunt de ambele sexe. Localurile cu jocuri de noroc, rulete și alte locuri unde se încearcă norocul, sunt cercetate, pe lângă naivi, și de persoane cu oarecare suprafață socială și intelectuală. Cel mai ispititor noroc este desigur, găsirea unei comori, a unei numărători, cum îi zic în limbajul lor ghicitorii și țigăncile, care ghicesc cu ghiocul și cu cărțile.

Deși pare inofensivă, această superstiție însă aduce multă pagubă, numai dacă ne gândim la timpul pierdut în așteptarea sau căutarea norocului, căci nu sunt puțini cei care așteaptă să le vină mură-n gură. Zicala că norocul trece pe la poarta fiecăruia odată, arată cat de adânc a pătruns în suflete această prejudecată, de unde urmează încăpățânarea și atenția de a-l găsi cu orice preț. Incapacitatea, munca de mântuială și trândăvia, în orice ramură de activitate, în chip fatal aduc nemulțumiri, insuccese si chiar deznădejde, care sunt puse pe seama lipsei de șansă, de noroc.

Pornirea nepotolită după noroc are și alte urmări cu mult mai nefericite. Câți săteni nemintoși nu-și pierd micul lor avut în jocurile de noroc de prin bâlciuri, la cartea roșie și neagră, încât adesea poliția trebuie să intervină spre a scăpa pe acei naivi din mâna șarlatanilor. Dar ce să mai vorbim de naivi, când ne gândim că există oameni în toată firea, care într-atâta sunt stăpâniți de patima norocului, că-și pierd toată averea la cărți, ajungând în cele din urmă să se sinucidă?! Alții au ajuns la atâta orbire și decădere morală, că și-au jucat și soția la cărți! Dacă luăm aminte la aceste rezultate funeste si multe altele, suntem constrânși a vedea, că norocul este o superstiție foarte primejdioasă pentru mulți care se încred în el.

Din Sfânta Scriptură se desprinde învățătura, că munca cinstită și susținută, este condiția unei existențe fericite, unei vieți plăcute lui Dumnezeu; iar trândăvia și trăirea vieții prin alte expediente (mijloace nepermise), decât truda personală, sunt categoric osândite. Domnul Dumnezeu, după ce făcu pe Adam, l-a pus în Eden ca să-l lucreze și să-l păzească. După căderea în greșeală, i se poruncește, și prin el întregului neam omenesc, să-și câștige existența în sudoarea feței, muncind (Fac. 3,17. 20).

Psalmistul David zice: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara” (PS. 103, 23). Sfântul Apostol Pavel spune răspicat: „N-am mâncat de la nimeni pâine în dar, ci cu muncă și trudă am lucrat noaptea și ziua” (2 Tes. 3, 8). Sub forma unei porunci același Apostol spune că, numai cei ce muncesc au dreptul la existență ( 2 Tes. 3, 10). Cu autoritate divină, Apostolul Pavel dezaprobă energic pe cei ce caută a trăi fără muncă precisă și susținută, zicând: „Auzim că unii de la voi umblă fără nici un rost, nu lucrează nimic și se amestecă în treburile altora. Unora ca acelora le poruncim în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să mănânce pâinea agonisită de ei” (2 Tes. 3, 1 1- 13). Prin exemplul persoanei sale Sfântul Apostol Pavel osândește dorința după bani, mai ales fără muncă: „Aur, argint sau haină, n-am poftit de la nimeni. Singuri știți că pentru trebuințele mele au lucrat mâinile acestea” (F. Ap. 20, 33-35).

Poporul israelit, cel înclinat continuu spre idolatrie, desigur că va fi adorat și zeul norocului, căci Dumnezeu prin Proorocul Isaia îl mustră și-l amenință: „Pe voi, cei ce M-ați părăsit pe Mine și ați uitat numele Meu cel Sfânt, cei ce faceți masă diavolului și libațiuni norocului (zeul Gad), Eu vă voi da pe voi sabiei” (IS. 65, 11-12).

Noroc e salutare idolatră. „A vorbi pentru noroc, pentru ursitori, destin, pentru explicarea nașterii (după zodii, planete sau stele), pentru citirea în stele, e lucru nebunesc și fără de Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt ale hulitorilor și ale celor fără de Dumnezeu… Bunătățile si răutățile noastre însă, se mișcă după a noastră singură voință” (s. Tes. 1, 6). Păgânii vorbeau despre noroc cu înțelesul de ceva care are minte, de un zeu care aduce binele și răul. Acesta este un păcat.

O urare anticreștinească sunt și urările de noroc… Aleșii lui Dumnezeu, Patriarhii, Proorocii, Arhiereii, Preoții, căpeteniile triburilor, împărații, conducătorii, israeliții, poporul lui Dumnezeu… la întâlnirile lor nu se salutau cu: „noroc, noroc”, ca idolatrii; ci cu felurite forme de binecuvântări. Patriarhul Avraam întorcându-se biruitor, după înfrângerea împăratului Kedarlaorner și a celorlalți trei împărați uniți cu el, Melhisedec, împăratul Salimului și Preotul Celui Preaînalt, i-a adus: pâine și vin și l-a binecuvântat, zicând: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu Cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului, și binecuvântat să fie Dumnezeu Cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” (Fac. 14, 17-20).

Moise întâlnindu-se cu socrul său lotor, salutându-se, s-au binecuvântat unul pe altul, dar n-au zis: „Noroc, noroc”, ca idolatrii (leș. 18, 7). Israeliții când se întâlneau unii cu alții se sărutau (Fac. 29, 13; 33, 4; leș. 4, 27).

Salutarea era un fel de binecuvântare exprimată în mai multe chipuri, de aceea cuvântul Berah înseamnă atât: a binecuvântat, cât și a salutat. Salutarea cea mai îndătinată a fost: „Pace ție” (șalom leha) (Jud. 19, 29). Alte forme de salutare erau: Dumnezeu cu tine” (Iahve immeha) (Jud. 6, 12; Rut 2, 4), Dumnezeu să te binecuvinteze (lebareheha Iahve) (Fac. 43, 29), „Dumnezeu să Se îndure de tine” (Elohim jehonha), etc. La despărțire, cel mai cu autoritate, saluta pe celălalt cu cuvintele: „Mergi în pace” (Lehle salom). După salutare urmau formule lungi, cuprinzând întrebări despre sănătate și bunăstare reciprocă. Cu salutarea era îmbinată și închinăciunea… Salutarea și îmbrățișarea erau semnul unei relații intime… .

Să luăm aminte; că Sfântul Arhanghel Gavriil, felicitând pe Presasfânta Fecioară Maria nu-i zice, cum obișnuiește majoritatea creștinilor de nume: „Hai noroc! Noroc, noroc! Să fii norocos, norocoasă! Să-ți dea Dumnezeu noroc!” Ci i-a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Marie, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei…!” Astfel a felicitat-o și Elisabeta zicând: „Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul pântecelui tău…” (Lc. 1, 28, 42; comp. Jud. 6, 12; 5, 24).

Tot astfel se salutau credincioșii Noului Testament când Mântuitorul a trimis pe ucenici la propovăduire, nu le-a spus că în orice casă vor intra, să zică gazdelor: „Noroc, noroc”, ci: „Pace casei acesteia!” (Mt. 10, 12-13; Lc. 10, 5). După Învierea sa din morți, arătându-Se Domnul mironosițelor, le-a zis: „Bucurați-vă”, nu: „Noroc, noroc” (Mt. 28, 9). La fel și în seara primei zile a Învierii – Duminica – arătându-Se celor zece ucenici și celor împreună adunați cu dânșii, le-a zis: „Pace vouă” de două ori, și nu „Noroc, noroc”. De asemenea și după opt zile după Înviere, venind la ucenici prin ușile încuiate unde era și Toma, le-a zis tot: „Pace vouă” (Ioan 21, 19, 21, 26), și nicidecum: „Noroc, noroc!”

Cu astfel de salutări cuviincioase, binecredincioșii lui Dumnezeu, s-au salutat și în Biserica Noului Testament: Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți apostolici și patristici… și se mai salută și în vremile noastre unii dintre binecredincioșii creștini – Păstori și păstoriți – înflăcărați de căldura dragostei sfinte de Dumnezeu și de aproapele lor.

Sfântul Apostol Petru și Sfântul Clement, Episcopul Romei (+100 d. Hs.), au combătut credința deșartă în noroc (Cazania și V. Sf. 25, 24 nov.).

Sfântul Mucenic Trifon (+250 d. Hs.), în mărturisirea sa ce-o face înaintea eparhului Acvilin, nu recunoaște credința deșartă și salutările idolatre cu „noroc” în creștinism, zicând: „Noroc la noi (creștini) nu este, nici nu s-a auzit cândva…” (V. sf. 1 febr. pg. 9)

Creștinii să creadă în Dumnezeu, nu în deșertăciuni, în năluciri și în noroc. Norocul – după cum am mai spus – era un zeu sau idol la idolatrii elini și la alte popoare păgâne. Povestea norocului zice că îi vin omului cele de trebuință fără a se socoti, îngriji și a alerga sau a munci pentru cele necesare existenței lui. Asta-i o credință deșartă potrivnică rânduielii și poruncii lui Dumnezeu: „În sudoarea feței tale îți vei dobândi hrana, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat…” (Fac. 2, 15; 3, 19). Mântuitorul zice: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17; 9, 4; 14, 10, 12); și Apostolul învață: „Cine nu lucrează, să nu mănânce” (2 Țes. 3, 10-12). Deci, tot cel ce crede și zice că: „Ori ce-mi vine asupră-mi noroc îmi este” sau „norocul meu este acela”, este păgân și fărădelege.

Adevăratul creștin drept-credincios trebuie a se îngriji, a socoti, a mărturisi pe Dumnezeu, de la Care ne vine tot binele desăvârșit (lac. 1, 17), și a munci cu credincioșie fiecare în ramura sa de activitate unde este rânduit. Astfel, Dumnezeu îi va da cele de trebuință. Însă creștinii care vor mărturisi: „Noroc, noroc!” „Să fie cu noroc!”, „Hai noroc (idol) să dea Dumnezeu!” s. a., aceia au căzut din tocmeala, rânduiala și înțelepciunea drept-credincioșilor creștini, și sunt asemenea elinilor idolatri, care socoteau a fi ceva, lucrurile deșarte și de nimica.

Elinii aceia idolatri socoteau foarte greșit, încât scriau și povesteau, că toate câte veneau la oameni, le veneau din stele, din planete și din noroc. Ei socoteau, după – șoapta amăgitorului spirit rău, care a amăgit pe protopărinții noștri în Paradis, pe Iuda Iscariotul, pe eretici și pe anticreștini, că felul și lungimea vieții oamenilor se conduce după cele 12 zodii (zodiac) și după cele șapte planete: Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus și Saturn (Gromovnic), zicând că fiecare din acestea au câte o fire – bună ori rea – sau și mai multe, și oricine se va naște în acea lună, în acea zi și în acel ceas când se mișcă acele stele, acela va fi în firea ei, va trăi atât și de va scăpa din acea cumpănă va trăi mai mult, atâția și atâția ani. Așa, cei născuți în zodia sau în planeta cutare sau cutare, vor fi în firea ei și vor trăi atâția ani, după cum îl poartă zodia sau planeta aceea, adică un fel de ursitură sau ursită, destin, având firea aceea a zodiei sau a planetei în care s-a născut. Drept aceea, toate câte se întâmplă oamenilor, zic că firea lui l-a născut în aceea și norocul ce a venit să se întâmple omului aceluia i-a urat așa. Astfel de bârfeli, nebunii, învățături idolatre și fără minte, profesau și fariseii, zicând că nașterea fiecărui om, norocul îl aduce de-i vin câte îi vin în viața lui în lume.

Această nebunească și fără pricepere credință deșartă o profesau cei care slujeau norocului ca lui Dumnezeu (așa cum în unele localități unii creștini pun pentru pruncii lor masa ursitorilor). Dumnezeiasca Scriptură vădind nepriceperea și păgânătatea lor, le zice: „Vai de cei ce gătesc masă diavolului, adică care fac mese, că au făcut jertfe cu dobitoace și amestecături, cu vărsări de vinuri și de untdelemn pe foc” (pentru astrologii). Și pentru astrologi zice: Să stea și să vă scoată astrologii cerului din nevoile sau primejdiile voastre. Că iată, Dumnezeu trimite acum urgia Lui. Vie astrologii să vă scoată să vă păzească! Evreii au să ardă ca nuielele în foc, și nu-și vor izbăvi sufletul lor din văpaie. Adică voi care credeți în nașterile oamenilor, în planete, în zodii și în noroc, acum Dumnezeu v-a urgisit și v-a aruncat în foc ca pe nuiele. Lasă să vă scoată planeta, zodia sau norocul, ghicitoriile, vrăjitoriile sau credințele voastre deșarte…” La fel și Domnul își bate joc de nepriceperea sau nebuneala acelor oameni, zicându-le: „Unde-ți sunt astrologii să-ți spună acum răutățile cele ce vor să vie asupră-ți…?” (IS. 47, 12-13).

Sfântul Atanasie al Antiohiei și alți Părinți ai Bisericii lui Dumnezeu, arată că: nici nașterea oamenilor, nici planetele, zodiile, nici norocul… nu sunt după basmele păgânilor, astrologilor, ghicitorilor, nici după cele scrise în zodiile, planetele și în gromovnicele lor. Acele neadevăruri sau ghicitorii mincinoase, se arată destul de clar, atunci când venind unele urgii divine, mor într-un ceas: zeci, sute și mii de oameni, d.p.: în crâncenele războaie, sau în vremea unor catastrofe și cutremure de pământ sau în timpul luptelor navale, în vremea cufundării vapoarelor uriașe cu mii de oameni, care au diferite nașteri, felurite etăți de viață de trăit și felurite norocuri, după gromovnicele, planetele și zodiile lor. Vezi!? Dacă ar fi după băsmuirile gromovnicelor, planetelor si zodiilor acelora, nu s-ar îneca, n-ar muri într-un ceas atâtea zeci, sute și mii de oameni, care s-au născut: unul într-o planetă, altul în alta; unul într-o zodie, altul într-alta, unul cu noroc bun și altul cu noroc rău. lată cum, cei născuți în felurite vremi, planete, zodii și norocuri, mor toți într-un ceas! Vreți ceva mai mult?

De aici reiese clar, că nașterile și norocurile, mai bine zis darurile bogate ori mai simple, și viața mai lungă ori mai scurtă, cu care se văd înzestrați oamenii, toate, toate sunt numai de la Dumnezeu. El ține în mâinile Sale viața și moartea. El plătește fiecăruia datoria după lucrul lui. De va muri păcătosul împreună cu dreptul, nu te mira. Păcătosul muri, tăindu-i Dumnezeu firul vieții lui vicioase, pentru a nu face mai multe păcate și a se pedepsi mai mult sau mai greu. Dreptul, de va muri după datorie, descărcându-și sufletul de povara trupului, ca nu cumva să greșească și să se muncească (înț. sol. 3, 1-9; 4, 10-20), a scăpat de fricile, grijile și nevoile acestei lumi trecătoare, putrede, ca să trăiască fericit în veci. Deși vor zice unii nepricepuți: „Bine că a scăpat și păcătosul și dreptul”, însă adevărul ne grăiește clar, că: Drepții merg în viața veșnică; iar păcătoșii în munca veșnică” (Mt. 25, 46).

Aici Sfântul Atanasie vrea să ne arate – dimpreună cu Sfinții Părinți – că acelea toate, cărora elinii idolatri le zic că sunt norocuri după nașterile și feluritele planete sau zodii, sunt minciuni și bârfeli: deoarece numai singur Dumnezeu este Care a creat și are putere peste toate. Dacă acele norocuri, planete și zodii cu basmele lor ar fi adevărate, apoi n-ar mai trebui omului nici doctori, nici chirurgi, nici alt ajutor medical social, economic, nici ar mai trebui legi asupra rău-făcătorilor. Ce i s-ar întâmpla omului i s-ar întâmpla, și ar păți ce are de pățit după o oarbă întâmplare a norocului.

Sfântul Părinte însă arată clar aici – dimpreună cu Dumnezeieștii Dascăli, care în sfaturile lor lămuresc multe socoteli frumoase și adeverite – încât toți cei care au o minte sănătoasă mai luminată mai desăvârșită și cei ce au mai puțină minte, să cunoască bine că acei elini idolatri spun minciuni. În acest scop, Sfântul aduce aici pe Sfântul Grigore al Nissei, care zice că a auzit de la mulți spunând acele basme elinești, și râzând zice: „Aduceți-vă aminte de doctorul cel mare al elinilor, care scrie și spune, după socotelile vrăjitorești ale doctoratului, că poți a cunoaște un om bolnav dacă va muri sau nu va muri, după anumite semne ale trupului. Un doctor, anume Rodios, așa de bine știa meșteșugul doctoricesc, încât cu ierburile lui, lungea viața acelora care erau gata să moară. Deci, viața omului nu sta nici în nașterea lui, nici în planetă, zodie sau în norocul lui, când se învinețea și se înnegrea să moară, că doctorul știa numai cu ierburi a-i lungi viața. Deși doctorul acela era pururea bolnav, el cu știința ierburilor, prin care lungea viața muribunzilor, strica socotelile elinilor cu ghicitoriile lor după vremea nașterii, a planetei, zodiei, norocului, și altor vrăjitorii, arătând că nu acelea călăuzesc viața omului…

Noi vedem azi că de-l vatămă cineva pe vreun om cu sabia, ori cu cuțitul, ori cu armă de foc, ori cu otrăvuri și doctorii îl vor îngriji serios, îi lungesc viața; iar dacă nu-l îngrijește nimenea, sângele se scurge prin răni, ori se otrăvește și omul moare. Vezi că nu nașterea, zodia, planeta, ziua, luna sau norocul; ci îngrijirea doctorilor, cu doctoriile cele bune, i-au lungit viața, conlucrând ei cu Dumnezeu Cel nevăzut, la tămăduirea bolnavului.

Esop, un înțelept elin, râzând de deșarta credință cu felul sau vremea nașterilor și a norocurilor, zice că era un astrolog ce se ocupa în cetatea lui cu astfel de vrăjitorii ale feluritelor nașteri și norocuri, ghicind oamenilor care veneau la el. După ce ghicise unui om, ieșise ducându-se la ale sale. Esop vede pe astrolog fugind spre locuința sa, zicând că-i jefuiesc hoții casa. Esop îi zise: „Apoi tu, astrologule, care știi și spui norocul altora, pe al tău nu-l știi? Apoi dacă-i așa, tu ai spus minciuni și mie și oamenilor cărora le-ai ghicit!”

Tot Sfântul Atanasie zice în viața Cuvioasei Singlitichia, scrisă de el, în care între altele, vorbește și despre noroc următoarele: „Una din fiarele cele stricătoare de suflet este și aceea care se numește noroc”. Și acesta este un bold prea cumplit al diavolului, care stăpânește pe oamenii cei mai nebăgători de seamă. Nimeni însă din cei ce viețuiesc după Dumnezeu și Cuvântul Lui, în Înțelepciunea de sus (lac. 3, 17), dreapta-socoteală și fapta bună, nu crede și nu primește această idee stricătoare de minte și deșartă. Noi, mai întâi pe Dumnezeu îl numim începutul tuturor bunătăților ce s-au făcut și se fac. Al doilea ,ei socotesc că judecata lor este stăpân al faptelor bune ca și al răutății. Așadar, câți din lenevire au suferit cele nemulțumitoare, îndată se apropie de acel diavol. Deci, precum unii copii fug, nesuferind pedepsirea părinților spre al lor folos, ajung prin locuri pustii, unindu-se cu diavolii sălbatici, așa pățesc și cei care cred în noroc. Uneori zic că de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdări, aceia fiind desfrânați, furând, bolind de iubire de argint și având cuget viclean, singuri s-au prăbușit abătându-se de la adevăr cu gândul, cu cuvântul și cu fapta. Sfârșitul scopului acestora este deznădăjduirea lor cea purtătoare de pierzare. Unii ca aceia merg până acolo că înlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul, soarta sau destinul…

Deci, dacă vor zice că Dumnezeu este întâi, va urma ca toate printr-însul să se fi făcut pentru că El este în toate. Dacă cineva este desfrânat sau lacom din naștere, ar urma după ei să zică, că Dumnezeu este pricina răutății, care lucru este necuvios. Din gândurile acestea se văd cugetele lor deșarte, pentru care și Sfânta Scriptură zice: „Zis-a cel fără de minte în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (PS. 13, 1; 52, 1-2). Aceia grăiesc nedreptate, pricinuiesc păcate și ciunțesc Scripturile, pentru că fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rău al lor. Luându-și ca mărturie a nebuniei lor pe Isaia, ei spun: „Domnul a făcut pace și a zidit răutăți” (IS. 45, 7). Pacea aceea trebuie s-o înțelegem că este lucrul lui Dumnezeu, iar răutatea este a sufletelor întunecate. Dumnezeu toate le-a făcut bune, dar omul abătându-se se face rău. Dumnezeu a făcut pe om drept, dar el umblă cu șiretenii” (Eccl. 7, 29-30 ; comp. Fac. 31, 5).

Din cele arătate reiese clar că în mâna lui Dumnezeu stau toate cele cerești și cele pământești: viața și moartea, nașterea și feluritele dăruiri, în El să nădăjduim, pe El să-L lăudăm, Căruia I Se cuvine slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

Nicodim Măndiță; Capcanele iadului

Sursa: Cuvant de folos